Stațiunea Băile Herculane a atras mereu turiști datorită celebrelor ape termominerale, a aerului ce prezintă o ionizare naturală similară cu cea care poate fi respirată la 3.000 de metri, dar și datorită istoricului zonei.
Renumita stațiune este atestată documentar din anul 153 și își trage numele de la Hercules, care era protectorul familiei imperiale romane Ulpia Traiana. Stațiunea Băile Herculane este simbolul „Pecetei Romei”, pusă pe pământul Daciei, fiind una dintre puținele stațiuni balneare construite de romani și care își mai păstrează și azi funcția de altădată.
Unii istorici au stabilit că bazele acestei stațiuni au fost puse de însuși împăratul Traian, cuceritorul Daciei, în perioada 102-117 e.n., dar au fost și alte păreri, prin care aceasta s-ar fi dezvoltat mai târziu, pe vremea lui Hadrian sau Antonius-Pius. Acest fapt este susținut de mulțimea monedelor cu efigia lui Traian găsite în stațiune, ca și de altarele dedicate lui Hercule, patronul împăratului Traian.
Stăpânirea romană pe aceste meleaguri este atestată documentar printr-un bogat material arheologic, care din păcate nu s-a păstrat în întregime. O dată descoperit, materialul a fost înregistrat de juristul Paschale Garofolo în lucrarea „De usu et praestantia Thermorum Herculanorum”. Importanța lucrării se datorează și faptului că aceasta constituie singura mărturie despre materialul amintit, deoarece în stațiune a rămas o mică parte, păstrată azi în muzeul orașului.
Nu se știe ce denumire a purtat stațiunea, dar este cunoscut că romanii numeau locurile cu ape termale Aquae sau Aquas, după cum reiese și din inscripțiile și altarele închinate lui Hercule, Aquae Herculi, Ad aquas Herculi sacras sau Thermae Herculi ad Mediam, adică Băile lui Hercule de la Mehadia.
Numele actual al stațiunii vine de zeul Hercule, considerat în mitologia romană drept patron al izvoarelor termale și simbol al puterii. De altfel, lui Hercule i s-au sculptat un număr de șase statui, descoperite în perioada 1724-1736. În stațiune a rămas doar una, săpată direct în stâncă, la Băile Romane, care poate fi admirată și astăzi.
În cei aproape 165 de ani de stăpânire romană, stațiunea Herculane ajunsese să fie cunoscută în întregul Imperiu roman. Așa se explică venirea în stațiune de la mari depărtări a vârfurilor aristocrației romane. Întemeind stațiunea Herculane, romanii introduc cultul balnear pe care mai apoi l-au îmbogățit.
„Dacă la început romanii foloseau apa zilnic, pentru a-și spăla fața, mâinile și picioarele, iar la opt zile își spălau tot corpul, în niște încăperi așezate lângă bucătărie, cu timpul, instalațiile devin tot mai complicate. Alături de băile private, construiesc numeroase băi publice. Construcția termelor prevedea pentru fiecare etapă a balneației instalații speciale. Asistența medicală în terme era asigurata de către ‘iatroliptes’, ce se intitulau medici și care erau înglobați în personalul de serviciu, de sub supravegherea unor funcționari municipali, ‘praefectii balneis’. Ei asigurau controlul în băi, ajungând într-o vreme să se bucure de a folosi aceste terme gratuit. Între subordonații prefecților termelor mai amintim pe ‘balneatores’ și pe ‘aliptes’. Primii pregăteau baia, iar ultimii făceau să pătrundă untdelemnul prin porii pielii”, explică prof.univ.dr. Ilie Cristescu, cel care timp de câteva decenii a condus și s-a implicat direct în dezvoltarea stațiunii Băile Herculane, a cercetat cu pasiune și a pus în valoare această zonă de o incontestabilă valoare.
Toate izvoarele și-au avut cultul lor. Ele erau sub patronajul unor zeități sau nimfe, cărora vizitatorii le aduceau ofrande. Izvoarele minerale calde erau închinate lui Hercule, el nepatronând izvoarele reci.
„De-a lungul anilor, deși războaiele purtate au pricinuit multe stricăciuni băilor, totuși datorită efectelor terapeutice deosebite faima lor a crescut repede, răspândindu-se până departe de hotarele țării, de unde veneau mulți oameni să se trateze. Din anul 1801 începe adevărata etapă de dezvoltare a stațiunii, deoarece ea trece sub administrația Regimentului XIII românesc. De la această dată se fac construcții durabile care, în mare parte, se păstrează și astăzi, formând nucleul vechi al stațiunii. Dacă până în 1817 stațiunea se numea Băile Mehadiei, primește acum numele de Băile Herculane”, afirmă prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
Tot ceea ce poate fi admirat azi ca monument de arhitectură balneară este opera grănicerilor români. Principalele date care au legătură cu dezvoltarea stațiunii sunt, printre altele, anul 1808, când se construiește drumul care merge pe malul stâng al râului Cerna, de la podul peste Cerna la stațiune, anul 1810, când se construiește administrația militară (Cazarma, ulterior intitulată Pavilionul 7, iar astăzi Hotelul Ferdinand). În același an, se reînnoiește actuala baie Diana, iar un an mai târziu se zidește Direcțiunea băilor și se construiesc drumul și zidul spre hotelul Roman.
Între 1812 și 1824, se construiește „Ospătăria cea mare”, care arde în anul 1900, iar în 1906 se construiește, în locul ei, Pavilionul 6. În 1826 este ridicată fântâna din marmură roșie, cu apa potabilă de la izvorul Munk, aflată pe locul unde este acum statuia lui Hercule. În anii următori se construiesc Baia Hebe, Capela catolică, Băile Venera și Hercule, Baia Apollo, se reclădește Baia Diana. În 1847, se instalează statuia lui Hercule, donată de principele moștenitor Carol. În 1894, se construiește Uzina electrică și se introduce lumina electrică în stațiune.
Între 1889 și 1905, Băile Herculane sunt arendate de „Banca Agricolă” din Timișoara, care nu face nicio investiție. În primele două decenii ale secolului al XX-lea nu s-a mai construit nimic la Herculane. De abia la 1 iunie 1919, când stațiunea intra sub administrație românească, se pun sarcini noi în ceea ce privește menținerea reputației stațiunii, prin luarea unor măsuri de modernizare a acesteia.
În anul 1935 se înființează Laboratorul de balneologie și Institutul de fizioterapie, care era prevăzut cu aparate de fizioterapie și cu aparat Roentgen. De asemenea, se introduce cura de teren și se amenajează potecile turistice cu marcaje și indicatoare, după gradul afecțiunilor.Până în 1940 au mai funcționat la Herculane și două instituții ale vechii granițe: Casa grănicerilor și Casa săracilor. O ultimă construcție a grănicerilor bănățeni, din anul 1939, care devine ca și statuia lui Hercule, simbol al stațiunii, este hotelul Cerna din centrul stațiunii, construit după planul arhitectului Ion Precup.
De-a lungul existenței sale, stațiunea Băile Herculane a fost vizitată de mari personalități.
„Printre ‘vilegiaturiștii’ sosiți din Europa la începutul secolului al XIX-lea sunt consemnați duci austrieci, generali ruși și francezi și chiar soția ministrului de externe al Prusiei, care bolnavă cu un ‘fontanel cu petec negru’ sub sân, venea tocmai din Anglia. În toamna anului 1815, Tudor Vladimirescu a stat nouă săptămâni la Băile Herculane, fiind nevoit să-și caute vindecarea aici, deoarece se îmbolnăvise în drumurile lungi pe care la făcuse la Viena. Revoluția din 1848 îl aduce a doua oară în stațiune pe marele revoluționar Nicolae Bălcescu (prima oară a fost în anul 1839). În perioada 16-21 septembrie 1872, s-a ținut aici un Congres al medicilor și naturaliștilor din Ungaria, iar împărăteasa Elisabeta, cunoscută sub numele Sissi, vine în stațiune în anul 1887”, menționează prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
În anul 1896, cu ocazia deschiderii Canalului de navigație de la Porțile de Fier, cei trei monarhi ai țărilor riverane (România, Austro-Ungaria și Serbia) își dau întâlnire la Băile Herculane, moment marcat printr-o placă comemorativă, care există și în prezent.
Inspirați de frumusețea locurilor și de legendele de pe aceste meleaguri, mulți poeți și scriitori au dedicat minunate rânduri acestei stațiuni, printre care Cristian Andersen, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Al. Petofi, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, N. Xenopol, M. Sadoveanu, I. Minulescu, I. Slavici, Lucian Blaga și mulți alții.
Stațiunea Băile Herculane, prin potențialul natural și antropic bogat, diversificat și chiar unic, dacă avem în vedere anumite elemente naturale, și-a cucerit de-a lungul secolelor un bun renume, câștigându-și faima internațională ce o situează alături de alte stațiuni asemănătoare din lume. Băile Herculane, ca produs turistic, face parte din Parcul Național Valea Cernei, al doilea ca mărime din țara noastră și singurul care cuprinde un bazin hidrografic ca o mare ecologică (în general, celelalte sunt suprapuse peste masive muntoase).
Existența Băilor Herculane într-un ansamblu geografic foarte complex și apartenența directă la bazinul Dunării s-au reflectat într-o diversitate deosebită a aspectelor de relief, de peisaj, cât într-o evoluție proprie, ceea ce a făcut ca bazinul să aibă o notă specifică față de cele vecine.
Demne de semnalat sunt cele două cascade din imediata apropiere a stațiunii și anume: Cascada lui Roșeț, având o cădere în trepte de circa 120 m, și Cascada Vânturătoarea, cu o cădere directă de 40 m. Peșterile au și ele o anumită răspândire de-a lungul Văii Cernei. Una dintre peșterile cele mai vechi ce se află chiar în stațiunea Herculane este Grota Haiducilor, care are o deosebită valoare speologică. Cercetată de Academia Română, ea atestă prezența urmelor omenești începând cu paleoliticul, conținând și obiecte din trecutul dacic. Speologii au descoperit aici niște vietăți, denumite troglobionte, care se mai găsesc doar în America Latină. Printre alte peșteri de o mare frumusețe și originalitate naturală este Peștera lui Adam, aflată în imediata apropiere a stațiunii, pe versantul drept al râului Cerna, ce are stalactite și stalagmite „flexibile”, cu caracter de unicitate în lume și care constituie un monument natural de mare atractivitate. În vecinătatea stațiunii se găsesc alte patru peșteri fierbinți, în care temperatura aerului are valori de 25-30 grade C, fenomen unic în țară și extrem de rar pe glob.
Cățărat pe cele mai înalte stânci, pinul negru se întâlnește de la nord de localitatea Pecinișca, până spre confluența Cernei cu Valea Olanului. De remarcat este apariția pinului negru pe stâncării, numai în treimea superioară a versantului, fapt explicat prin condițiile de expoziție favorabilă și mai ales prin ariditatea constantă a acestor zone. De asemenea, în parcul din centrul stațiunii există câteva rarități floristice. Ceea ce reține atenția este un conifer, monument al naturii — Wellingtonia gigantea—, care a fost plantat aici odată cu amenajarea parcului, în anul 1864, împreună cu molidul de lângă el. Parcul mai găzduiește un maiestuos exemplar de tisă (Taxus bacatta), iar primăvara pot fi admirate frumoasele magnolii (Magnolia kobus DC) și merii roși ornamentali (Malus purpurea). Tot aici se zăresc exemplare de castan comestibil și nuc negru, precum și smochinul.
Principalii factori naturali terapeutici din această stațiune sunt apele minerale, indicate atât în cura internă, cât și în cura externă, și bioclimatul de cruțare. În prezent, în împrejurimile stațiunii Băile Herculane sunt cunoscute 19 izvoare naturale cu apă termominerală, înșirate de-a lungul Cernei. Pe lângă acestea, în ultimele decenii s-au executat nouă foraje hidrogeologice, cu ajutorul cărora s-a obținut un spor important de debit. Rezerva actuală de apă termominerală de care dispune stațiunea este de 4.000 de metri cubi în 24 de ore, ce oferă prin proprietățile sale fizico-chimice posibilități variate de cură balneară.
„Proprietățile acestor ape se completează minunat: prima însușire o constituie termalitatea — ele sunt calde și au o temperatură cuprinsă între 17-62 grade C. Cea de-a doua calitate o constituie mineralizarea, care este cuprinsă între 694 și 7.590 mg/l. După conținutul în săruri minerale, aceste ape sunt de șase tipuri, care le conferă multiple calități terapeutice. O altă însușire a lor este radioactivitatea, care este cuprinsă între 4,2-407 Rn (pCu/l)”, explică prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
În funcție de compoziția lor chimică, apele izvoarelor termominerale din perimetrul Băilor Herculane se grupează în izvoare clorosodice, bicarbonate, slab sulfuroase, cum sunt Șapte Izvoare Calde de pe malul drept și stâng al Cernei și Izvorul Scorillo; izvoare clorosodice, bicarbonate, calcice, grupă în care pot fi încadrate izvoarele Hercule I și Hygeea; izvoare clorosodice, bromoiodurate, slab sulfuroase, unde sunt încadrate izvoarele Apollo I, Apollo II și Hebe; izvoare clorosodice, bromoiodurate, sulfuroase în care sunt înglobate izvoarele Diana I-V, Neptun I-IV, Traian, Decebal și forajele 4578 și 4579. Altfel spus, în funcție de locul apariției și de proprietățile apelor pe care le conțin, izvoarele au fost clasificate în cinci grupe: Grupa Șapte Izvoare, Grupa Hercule, Grupa Diana, Grupa Neptun și Grupa Traian.
Puțini știu că, la Herculane, ionizarea negativă crescută are un efect net sedativ și biotrofic asupra organismului. În plus, după cum susține prof.univ.dr. Ilie Cristescu, o cură termală este lucrul cel mai indicat și benefic în bolile reumatice cronice, în alergiile cronice sau în bolile digestive și de nutriție, în intoleranța la medicamente, iar climatul submediteraneean permite o cură eficientă în orice sezon. Aceste miracole dătătoare de viață pot să convingă orice investitor dornic să readucă patrimoniul turistic al stațiunii la nivelul celebrității de care s-a bucurat în perioada interbelică, atunci când era cotată drept port-drapelul balneologic românesc.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.